Mă numesc Eugenia Hulea, preşedintele Fundaţiei Noroc. Strig după ajutor pentru că am sperat să pot rezolva problemele cu oamenii şi nu de una singură în toate. Privesc cu invidie pe posturi de televiziune precum Discovery şi Animal Planet, cum sunt tratate aceste fiinţe pline de dragoste şi mă îngrozesc de ceea ce văd în ţara şi în oraşul meu, când văd cruzimile la care sunt supuse, tot din pricina noastră, a oamenilor răi, care nu suportă animalele. Scriu şi plâng pentru neputinţa de a le ajuta. Am încercat şi am luptat să fac o bază legală pentru a salva cât se poate de multe animaluţe de la chin şi de la pieire, dar am obosit să lupt singură şi am nevoie de ajutor: al celor care iubesc animalele.

Fundaţia Noroc a fost constituită în anul 1998, pentru a-i ajuta pe copii orfani, bătrânii aflaţi în nevoie, oamenii singuri, dar fondatorul ei a decedat la scurt timp. Fiind membru al fundaţiei şi neputând să duc la bun sfârşit scopul pentru care se înfiinţase fundaţia, am decis să fac un act adiţional şi să sprijin necuvântătoarele, în speranţa că va fi mai uşor să le ajut pe acestea. Din păcate, am ajuns în imposibilitatea de a le hrăni şi trata, deoarece nu primesc niciun fel de sprijin din partea autorităţilor locale. Nu am solicitat să ni se acorde decât un teren, în concesiune, unde să ducem toate aceste animale, sterilizate şi vaccinate, într-un adăpost construit şi întreţinut de noi. Ţelul fundaţiei este să salveze cât mai multe animale chinuite, abandonate pe străzi sau aruncate prin canale şi în alte hrube şi să le găsească un stăpân iubitor, dacă se poate.

În anul 1999, lucram în industria textilă, având funţia de creator textile. Lichidându-se fabrica, au rămas câţiva căţei şi pisicuţe în incinta fabricii, pe care i-am îngrijit eu, în continuare. Vânzându-se activele fabricii la terţe persoane, noii veniţi au început să lovească animalele de aici, cu bâte şi cu pietre, de le-au scos creierii, le-au înjunghiat sau le-au lovit cu maşinile. Atunci am hotărât să fac baza legală pentru a le ajuta, dar nu am dispus de banii necesari pentru a cumpăra o locaţie, un teren. Nici dacă îmi vând apartamentul cu două camere nu îmi ajung banii să pot cumpăra un petic de pământ ca să am grijă de animăluţe. Am mers în repetate rânduri la Primăria Constanţa pntru teren, dar mi-au răspuns: "Cumpăraţi-l!" Sunt multe persoane care s-ar oferi ca voluntari, să ajute, ca să hrănim şi să îngrijim animalele, dar lucrul acesta nu îl putem face fără să avem o locaţie a noastră, din care să nu fim alungaţi când are chef cineva.

Din anul 2003, am improvizat în incinta unei fostei fabrici din Constanţa, un ţarc, unde îngrijesc căţeii luaţi de pe stradă, de hingheri. Dacă în termen de 3 zile nu îi ridică nimeni pe aceşti câini de la ecarisaj, cei de acolo îi omoară. Nu pot să uit cum am scos o căţeluşă de-a mea de acolo, după numai 8 zile de şedere în interiorul acestei case de tortură pentru animale. Am plătit 30 de euro să o scot de acolo şi era numai piele şi os, bolnavă, de mi-au trebuit câteva luni de zile să o pun pe picioare. Nu vreau să vă povestesc mai multe pentru că totul s-ar răsfrânge asupra animăluţelor... Dar îmi amintesc cum le-am aruncat pâine uscată, cum se băteau pe ea şi cum beau apă cu clor şi cu urina proprie... Este nevoie de mulţi bani să scoţi un căţel de la ecarisaj şi adevăraţii români, cu suflet bun, nu îşi permit întotdeauna să plătească. Oricum, aceasta nu este o rezolvare, pentru că tot în stradă ajung, hrăniţi şi îngrijiţi de unii, hăituiţi şi bătuţi de alţii, prinşi încă o dată şi încă o dată, de hingheri.

Am luptat din răsputeri pentru ei, hrănindu-i cu bobiţe, cu tacâmuri cumpărate de la Metro şi cu pâinea uscată pe care o cumpăram de la marii producători din domeniul panificaţiei. Sara Turetta de la Asociaţia GAIA din Cernavodă, o italiancă deosebită, cu suflet mare, ne-a ajutat să sterilizăm 57 de căţei, sosind cu cele 2 clinici mobile ale asociaţiei. Deşi nu avem spaţiul nostru, îngrijesc personal 30 de pisicuţe, în casă şi afară, pentru că nu am unde le duce. Mai dau şi spre adopţie, dar puţine, fiindcă nu se pot găsi stăpâni dacă nu faci un lobby susţinut.

Eu mi-am epuizat în ultimii 4 ani de zile, tot ceea ce am avut, calculator, bunuri materiale...Nici măcar fizic nu mai am aceeaşi forţă... Din prea mare durere şi neputinţă pentru aceste fiinţe, m-am îmbolnăvit. Dar nu pot să renunţ la luptă, pentru că ele au nevoie de ajutor. În prezent, hrănesc împreună cu alt două femei cu suflet, peste 80 de căţei, în adăpoturile improvizate din curtea fabricii şi cîteva zeci de pisicuţe.